Incepe parca si mintea sa se acomedeze realitatii. Mintea mea incepe tot mai mult sa gindeasca la plural si la mai mult decit 2. Pina acum lucrurile stateau oerecum simplu si din punct de vedere a veniturilor. Existau niste nevoie comune pe care le negociam.... dar acum mai apare cineva "mic.. care se face tot mai mare" si care nu are venituri. Si trebuie sa ma gindesc in primul rind la el.
Vorbeam cu un pastor care spunea printre altele ca noi trebuie sa fim obisnuti sa pierdem, sa cedam locul nostru, in favoarea altora, si aceasta fara sa trezeasca revolta in sufletul sau. Sa poti primi pierderea cu sufletul bucuros. Aceasta se aplica in vechime la primi crestini, si imi dau seama ca incet, incet se instaureaza aceasta si in familie. Am decis sa stau acasa si sa nu plec cu nevasta, nu pentru ca nu mi-ar fi placut dar am preferat ca s-a ma sacrific, desi ma asteptam sa am sentimente de revolta (ca sigur numai eu ....). Ciudat nu am simtit revolta ba chiar bucurie ca am putut sa fac ceva pentru bucuria sotiei mele.
O alta realitate de care imi dau seama tot mai intens, este ca ca de la noi (babatii, soti, si tati) se astepta mult mai mult decit se poate verbaliza. Faptul ca intr.un anume fel nu este verbalizat, nu este o scuza. Dar partea nasoala este ca nu stim exact despre ce este vorba. Asa ca ajung la concluzia ca baiatul ar trebui sa se pregateasca inca de tinar.
Doamne ajuta sa rascumpar vremea si sa fiu destoinic pentru o lucrare buna
